Expertiza criminalistica a semnaturilor

Daca ne raportam la inscrisuri ca si produs al activităţii ilicite prin care se înşeală încrederea publică, trebuie remarcat că în domeniul dreptului penal, inclusiv procedural, termenul de „înscris", atât în calitatea sa de mijloc de probă, cât şi de obiect material al infracţiunilor de fals în înscrisuri trebuie interpretat într-un sens riguros ştiinţific, potrivit înţelesului dat de prevederile legislaţiei penale în vigoare.

Asadar, înscrisul nu reprezintă orice mod de materializare, de exprimare a gândirii şi voinţei într-un obiect material, ci numai exprimarea prin scris, aceasta reprezentând exprimarea prin semne grafice a sunetelor şi cuvintelor.

Confruntarea se înscrie printre procedeele probatorii cu caracter complementar, efectuarea ei fiind condiţionată de existenţa unor declaraţii date de persoanele ascultate în aceeaşi cauză, declaraţii între care s-a constatat că există contradicţii.

Deşi confruntarea nu este un mijloc de probă, întrucât acestea sunt enumerate exhaustiv, ea reprezintă o modalitate distinctă de ascultare a subiecţilor procesuali, efectuarea ei devenind absolut necesară în numeroase împrejurări şi, prin urmare, supusă şi unor reguli tactice criminalistice.

În acest context confruntarea poate fi încadrată printre actele de urmărire penală, alături de prezentarea pentru recunoaştere, percheziţia sau reconstituirea.

Noţiune de fals în acte nu este precizată într-o definiţie legală. În majoritatea legislaţiilor se face însă o enumerare a diferitelor feluri de fals în acte, dar fără a se da o definiţie generală şi completă, care să delimiteze caracteristicile acestei infracţiuni.

Principalele forme de manifestare a falsului în înscrisuri prevăzute în Codul penal român sunt: falsul material în înscrisuri oficial, falsul intelectual şi falsul în înscrisuri sub semnătură privată.

Constituirea subgrupei distincte a infracţiunilor de fals în înscrisuri îşi găseşte justificarea în aceea că, în cazul acestor infracţiuni de fals, alterarea adevărului priveşte numai anumite entităţi (înscrisurile) care se deosebesc de entităţile cu privire la care se alterează adevărul în cazul celorlalte infracţiuni de fals.

În cadrul acestei subgrupe distincte sunt reunite următoarele infracţiuni: falsul material în înscrisuri oficiale, falsul intelectual, falsul sub semnătură privată şi uzul de fals.

Definind fotografia, se poate spune că aceasta este o metodă tehnică cu ajutorul căreia se pot reproduce şi fixa imaginile luminoase ale obiectelor, folosind însuşirea pe care o au anumite radiaţii de a descompune unele săruri de argint, cum sunt: bromura, iodura sau clorura de argint.

Fotografia se realizează în două etape: una fizică, bazată pe legile propagării undelor electromagnetice şi pe legile opticii geometrice, iar a doua fază, de natură chimică, prin prelucrarea imaginii latente formate. Pentru etapa fizică a formării imaginii fotografice, aparatul fotografic, şi îndeosebi obiectivul acestuia, joacă primul rol.

Infracţiunea de delapidare a avut rolul, încă de la începuturile reglementării sale, să ocrotească “banii publici” de sustragerile celor abilitaţi să-i administreze şi să-i manipuleze.

Delapidarea este fapta persoanei care, având calitatea de a efectua acte de gestiune sau administraţie cu privire la elementele patrimoniului unei instituţii publice sau private, sustrage bunuri din acest avut.